13.09.2013

Hei visatorilor!

Ati auzit de noua carte a lui A.R.Deleanu ?Daca nu,va spun eu,se numeste Acluofobia(Zece povesti macabre) si tot ce va pot zice in rest este ca abia astept sa o cumpar.Nu va pot spune prea multe eu si de aceea imi pare rau,inca nu am destule informatii despre aceasta dar va pot lasa un fragment din carte si alte cateva informatii (Omul cu chip de cal) ca sa va faceti o parere.

FRAGMENT

Intră în Cetate prin vechea poartă, goală şi căzută în paragină, cu geamurile acoperite cu ziare îngălbenite, zidurile măzgălite cu grafitti. Odată intrat în inima oraşului – vechea Cetate –, parcă pătrunse în altă lume, alte timpuri. Cetatea era un cartier dens populat, un Babel rânced, un labirint de platforme, iar în jurul bisericii, neagră ca cioplită în cărbune, abia dacă pătrundea soarele printre podeţurile care legau o clădire de alta, platforme de lemn şi sfoară peste străzi înguste. Acolo, în crâşmele din jurul bisericii se adâncise Petrescu în ultimele zile, mici grote întunecate populate de bărboşi, antici localnici ai vechii Cetăţi. Erau terminale ale extremelor: pungaşii şi poliţiştii erau singurii care treceau pragul cârciumelor de la umbra bisericii şi nu era greu să afli cine-i cine, aşa că, atunci când Iliescu călcă în La Bârlogu’ lui Kranich şi toate privirile se întoarseră către el, tuturor le fu clar că-i copoi. Dar Iliescu ştia că nu exista alt loc în care să spere să poată afla unde i-a dispărut prietenul, aşa că se aşeză la o masă şi aşteptă. Văzând că nu vine nimeni să-l servească, se ridică şi merse la bar, secerând fumul gros de tutun şi încă ceva ce nu discernea.

O bere, te rog.

Ai voie să bei în timpul serviciului? întrebă bărbatul de la bar, un gras murdar, care trebuia să fi fost Kranich, ori fiul, ori nepotul, ori...

E aşa evident? întrebă Iliescu zâmbind.

Mmm, făcu bărbatul. De care?

Ce ai.

După câteva clipe bărbatul aşeză o halbă de bere fără spumă în faţa lui Iliescu şi întrebă:

Ai venit să întrebi de colegul tău, ă?

Iliescu luă o înghiţitură şi se strâmbă. Era călâie. Nu protestă.

Ce poţi să-mi zici?

Nu prea multe, răspunse bărbatul.

Ştii pe cineva care ar putea să-mi spună mai multe?

Toţi de aici ştim destule, unii mai mult, alţii mai puţin. Dar totuşi, parcă prea puţine. Adică?

Adică poţi întreba pe oricine de aici acelaşi lucru şi ţi-ar zice la fel.

Adică ce?

Că ştiu ce s-a întâmplat cu prietenul tău. Dar, în acelaşi timp, nu ştiu.

Gustul amar al berii stătute şi calde nu-i ajută durerii de cap şi Iliescu îşi pierdu răbdarea pentru o clipă.

Ştii că pot da un singur telefon şi-ţi închid buda asta, nu? Lasă vrăjeala şi spune-mi ce ştii.

Bărbatul rânji. Apoi începu să râdă. Bărbaţii din jur păreau să nu-i observe.

Uite ce e: te chinui degeaba. Orice speri că vei afla, nu te va ajuta la nimic. Nimic nu-l poate opri şi nimeni nu ştie când va veni din nou. Dacă vei afla cine e, nu vei mai avea timp să afli că de fapt nu e ceea ce crezi că e. La dracu’, nimeni nu ştie cine e, nici de unde vine. Nici când va veni din nou. Şi nici pe cine va lua cu el.

Iliescu îl urmărea atent. Umflatul din faţa lui părea să-l prostească, dar ceva îi spunea că trebuie să asculte totul până la capăt, cu grijă. Să ţină minte totul. Cumva bănuia că nu era primul poliţist care auzise exact aceleaşi cuvinte şi simţea că Petrescu, cu doar câteva zile înainte, statuse pe acelaşi scaun, vorbise cu acelaşi bărbat şi ascultase aceleaşi vorbe. Tăcut. Încruntat.

Cum dau de el?

Nu, nu, nu, făcu barmanul. Nu merge aşa.

Dar cum?

Nu dai tu de el? Dă el de tine.

Iliescu oftă nerăbdător.

Cum arată? întrebă, amintindu-şi descrierea făcută de Petrescu cu o seară înainte.

Depinde.Uneori arată cumva, alteori altcumva. Suntem mulţi negustori pe aici, în Cetate, şi unora li se arată cumva, altora altcumva, înţelegi tu?

Nu, Iliescu nu înţelegea şi-şi pierdea răbdarea. Durerea de cap bubuia în tâmple.

Cum arată, mă? repetă nervos.

La Kanter nu a intrat niciodată. Nu ştiu de ce. La Gagesch vine uneori ca un copil, rupt în genunchi, alteori ca un bătrân prăpădit. La Filimon seamănă cu un şobolan, are nasul cârn şi faţa lungă, ascuţită.

Gata, gândi Iliescu şi sări iritat de pe scaun, am ascultat destul!

Se repezi să iasă, dar îl auzi pe grasul din spatele barului zicând vorbele care aveau să-l ţintuiască locului:

La mine, când vine, seamănă cu un cal.

Iliescu se întoarse şi întrebă:

Ce-ai zis?...

Aşa, faţă lungă şi osoasă, ochii cam prea depărtaţi. Şi miroase a cal umed.

Iliescu se aşeză din nou pe scaun şi ascultă.

Nu pute ca un nespălat, să ştii, ca unii de aici. Miroase el a cal, dar e mereu bine îmbrăcat. Tata mi-a zis că, atunci când l-a văzut el prima dată, când era puşti, semăna cu un măgar. Dar ce mi-e cal, ce mi-e măgar. Apoi un timp n-a mai venit. Apoi a început să mai vină pe când eram eu flăcău proaspăt însurat, abia căpătasem afacerea lui taică-meu. A tot venit patru săptămâni, apoi a încetat să mai vină.

Iliescu nu ştia ce să creadă. Să-l înhaţe pe dementul ăsta din faţa lui, să închidă cârciuma, să o ardă din temelii, să fugă, să nu se mai gândească, să... Şi, din senin, întrebă:

Şi a început să vină din nou acum câteva săptămâni, nu?

Şi bărbatul dădu din cap că da.

Prietenul meu, continuă Iliescu. De unde ai ştiut că e prietenul meu?

Ei, nu multă lume dă pe aici, în general cei din Cetate, uitaţii, adormiţii. Strănepoţii adormitelor. Când a intrat, am bănuit eu că-i de după ziduri. Acum ai venit tu, aceeaşi frământare, acelaşi chip, aceleaşi haine. Eşti ca el, poliţai. Am ochiul format.

Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el. A fost şi ieri aici, nu?

Nu, răspunse bărbatul, ieri nu. Alaltăieri, cred. Seara. Da, aşa e, alaltăieri. A stat până dimineaţa. Ţin minte că a băut cam mult, dar a plătit, nu mă plâng.

Iliescu observă că halba de bere din faţa lui se golise pe nebănuite. Făcu un semn şi primi din nou una plină, dar cu bere rece, spumă groasă, albă.

Prima e de încercare, zise barmanul rânjind şi Iliescu îi văzu dinţi galbeni de sub mustaţă. Dacă pleacă omu’ după prima, măcar să ştiu că nu se mai întoarce, înţelegi tu.

Prietenul meu s-a întâlnit cu omul nostru? întrebă Iliescu.

Da, dar nu pot să-ţi spun mai multe.

De ce? Trebuie, Kranich, altfel mă văd nevoit să te iau la secţie. Vrei să te vadă clienţii târât pe la poliţie?

Bărbatul izbucni într-un râs zgomotos şi zise:

Fie că mă iei, fie că mă laşi, eu multe nu-ţi spun. Omul cu chip de cal vine, face ce face şi pleacă. Nu stă, nu bea, nu-mi spune nimic. Atât îţi pot zice, că a fost aici şi că prietenul tău s-a întâlnit cu el , însă ce s-a întâmplat... nu pot. Aruncă-mă la răcoare, fă ce vrei, dar nu pot să-ţi spun.

De ce? Te temi?

Bărbatul nu răspunse, dar nici nu rânji de data asta. Îl privi tăcut pe Iliescu, privirea rece, ochii înroşiţi de fum şi Iliescu nu ştiu ce să creadă, ce să citească pe chipul negustorului. Era şi teamă, da, dar era şi bătrânul fluviu al lucrurilor nespuse.

Un cărturar din Cetate spunea că lucrurile nespuse macină trupul precum viermii rod pulpa fructului putred, zise bărbatul şi lui Iliescu îi păru că-i citise gândurile.

Inima îi sări o bătaie.

Dar prefer să mă roadă pe dinăuntru, continuă bărbatul, decât să mă trezesc cu omul nostru în cameră, eu sau nevastă-mea, sau fiică-mea. Te poţi ridica de pe scaun şi poţi întreba pe oricine de aici, toţi au văzut, toţi ştiu despre ce e vorba, şi cei care nu au văzut o ştiu de la bunicii lor, şi bunicii o ştiu de la bunicii lor şi tot aşa, pentru că toată lumea din Cetate ştie despre omul cu chip de cal, dar nimeni nu îţi va spune mare lucru.

Toate acestea le spusese în şoaptă, aplecat peste bar, aproape de urechea lui Iliescu. Gura-i mirosea a canal.
Mă întrebi dacă de frică şi eu îţi spun că ceea ce numeşti tu frică, noi, cei din Cetate, numim soartă, şi gândurile cu care tu adormi sunt cele cu care noi ne trezim, pentru că aici, în Cetate, totul e cu susul în jos şi noaptea ta e ziua noastră.
Bărbatul lăsă cârpa pe bar şi se retrase după o perdea. Iliescu se uită în jur: bărbaţii scufundaţi în halbele lor, ascunşi după fum, tuciurii şi şterşi. La o altă masă, un tânăr cu mustaţă scria ceva într-un caiet. Nu bea nimic, nu ridica ochii din caiet. Scriitor, probabil.


Alte informatii:

Despre carte:

“În România, de-a lungul timpului, am avut puţini, foarte puţini autori talentaţi care să scrie proză (cu accente) horror. Nici la momentul actual lucrurile nu stau mai bine. Există însă câţiva scriitori tineri aflaţi în plină dezvoltare artistică, iar anii următori s-ar putea să plaseze România, în sfârşit, pe harta mondială a creatorilor de fantezii macabre. Un lucru e clar, însă: cu volumul acesta, A.R. Deleanu dă tonul, stabileşte traiectoria, aşază ştacheta. E un lucru fenomenal, acesta! Întrucât, inevitabil, toţi cei care i se vor alătura vor trebui să pornească de la un nivel deja foarte înalt. Cu puţin noroc, graţie lui A.R. Deleanu şi Acluofobiei, vom ajunge repede la sincronizarea cu restul lumii. Povestirile de faţă au oricum toate şansele de partea lor în confruntarea cu 90% din producţia de gen a Occidentului. Cetiţi şi vă convingeţi.” (Mircea Pricăjan)

Despre A. R. Deleanu:

A. R. Deleanu s-a născut la Braşov în noiembrie 1985. A debutat în 2006 cu poezie şi proză în revista orădeană Familia. A publicat poezie, proză şi articole de presă în Familia, Bună Ziua Braşov, Dilema Veche, Egophobia, tiuk!, Suspans, Revista de Suspans, Revista de Povestiri etc. În 2012 a debutat în volum cu romanul „Îmblânzitorul apelor” la editura Casa de Pariuri Literare (Premiul pentru Debut al revistei Tiuk, 2013). Este prezent în antologiile “Zombii. Cartea morţilor vii” (Millennium Books, 2013) şi “10+. Antologie de proză Tiuk!” (Tracus Arte, 2013). A tradus romanul “Moloh” de Michael K. Iwoleit pentru editura Millennium Books. Volumul “Acluofobia. Zece povestiri macabre” a apărut în 2013 la editura Herg Benet, colecţia Cărţile Arven. (www. deleanu.weebly.com )

2 comentarii:

CrAzZyPuFfY spunea...

Prima oara cand am vazut poza am zis ca e interesanta. Si cu cat am citit mai multe si am ajuns la autor am ramas uimita ca este scrisa de un roman (recunosc nu m-am uitat de la inceput sa vad cine a scris-o). Abia astept s-o am s-o citesc.

Paun Catalina Cezarina spunea...

Uite un autor roman care imi place, care cred ca ti-a placut si tie fiindca scrie povesti de groaza! si eu vreau sa citesc Acluofobia. Am un ebook cu o carte de-a sa, Imblanzitorul de ape cred...sper sa nu ma insel